sau dragii mei:), vreau sa va spun ca acesta este ultimul meu post pe blogul meu incorporat in site-ul green channel.

green channel mi-a fost un bun prieten mult timp, mi-a dat libertate de exprimare, mi-a confirmat ca traim in romania, dar in interiorul green channel am trait in alta tara

din pacate, drumurile mele merg acum in alta directie,  in sensul in care am decis sa ma ocup exclusiv de trupa cu care cant

insa pentru cei care au fost alaturi de mine, ne-am ras, ne-am fazanit, ne-am dat in barci impreuna, cu fetitzele de pe tricourile mele verzi-albastre, ne-am mieunat intensiv, va spun ca nu va lasa mama.

dor ca ma veti gasi de acum doar pe site-ul trupei, www.jazzadezz.ro, unde voi incerca sa postez cat mai dese posturi in blog

de altfel, prieteni, m-am bucurat foarte mult ca ne-am cunoscut, va doresc tot binele din lume

va iubesc,

Dez

Jazzadezz & Einuiea concerteaza impreuna la Clubul Taranului, vineri 26 februarie, incepand cu ora 21:30.

Invitat: Brazda lui Novac

Vizualuri: Vali Chincisan

Daca este, bineinteles, vorba despre un film cu bataie, ca in cazul asta. Adica David Aronofsky s-a gandit ca ultimul lui film de pana acum sa fie cu bataie sau, sa se intample in lumea batailor, dar organizate. Adica a boxului. Mickey Rourke este batausul care, timpul trecand, a imbatranit si a fost anuntat de catre doctor ca nu mai are voie sa intre pe ring, din cauza ca are o afectiune cardiaca.

Si de-aici filmul ia o intorsatura amara, trista, in care frustrarea si depresia isi fac locul in sufletul muntelui de om.

Un film foarte delicat, care pare a se desfasura in viata reala, nu are prea multe chestii specifice unui film, cat mai mult naturaletea si simplitatea unui om care nu stie sa faca altceva decat sa se lupte. Nici macar viata de familie nu are si se indragosteste cam repede de o stripper-itza.

Pe mine m-a impresionat indeosebi cum joaca Mickey Rourke, un soi de paradox intre violenta controlata de pe ring si blandetea si calmul care-i domina viata de zi cu zi.

Cam trist filmul, dar merita vazut. Desi nu are nimic de-a face cu montajul genial al cadrelor din Reqviem for a Dream.

Macar asta sa fie consolarea, daca de fiecare data, probabil ca si voi toti, cand vreau sa platesc taxe sau sa ma interesez de ceva, firmele care imi furnizeaza mie diverse chestii contra cost, par a fi aproape fantome. Adica nu exista companie de larg consum la care sa vrei sa suni si sa nu iti raspunda o sumedenie de roboti, care pana la urma te duc la preluarea unui apel de catre un operator, in traducere libera, om viu, dar asta, doar daca ai un mare, foarte mare noroc.

Incerci si pe site, ca de aia exista acum internetul, dar vai, in afara laudelor lor fatza de propriile servicii si avantaje pe care le ai, de aproape ca iti spui : este o minune ce-mi ofera astia, nu gasesti nici un numar de telefon. Nu stii unde sa suni pentru a sesiza faptul ca-n realitate nu merge cu 2 mega ci cu 4 kilobitzi. Nu ai unde sa discuti despre rezilierea contractelor in caz ca nu-ti convine.

La RDS, daca vrei sa te dezabonezi ai belit pula. Adica te duci la o gramada de asa-zise sedii RDS si ei te fac minge de ping-pong, in speranta ca o sa renunti dupa 3-4 zile de drumuri desarte. La sediul principal, iti spune ca tu apartii  de alta sucursala, de aia de cartier, unde acolo iti spune sa mergi la alt sediu, care e indubitabil la mama dracului.

Vrei sa-ti platesti taxele, esti un cetatean bine intentionat, te intrebi de ce nu poti plati totul de-acasa, printrun cacat dinala de home-banking. Ba poti! Da nu la toate institutiile, de obicei chiar trebuie sa faci cunostinta cu ei, sa legi un contact personal cand dai bani, la singurul oficiu, singura caserie, care bineinteles ca nu poate face fatza clientilor, de aceea omul care incaseaza este intotdeauna foarte stresat si nervos si, pe deasupra, are program pana la ora 15, doar martea si joia, cu pauza la masa de pranz, intre 12 si 13.

Vrei sa fii un bun cetatean, sa nu te certi cu nimeni, primesti o factura de gaz, abia dupa jumate de an si pe ea scrie ca trebuie sa mergi sa platesti penalizari de doua milioane, factura fiind de 30, asta pentru ca n-ai achitat facturile atata timp, facturi care nu ti-au fost trimise.

Stai o zi calare pe telefon si, la final, auzi o voce. Ii comunici tremurat problema si ea iti spune ca da, ai 30 de milioane de plata pe jumate de an. Unde doamna 30 de milioane? Adica in august am stat cu centrala la maxim? A…da, aveti dreptate, domnule, nu se leaga…

Si unde e problema? Problema este ca desi aceste lucruri de multe ori se rezolva, tot tu esti cel pus pe drumuri, nu cei care ti-au incurcat tie indexurile, numerele, calculelele, chiuveta, masina, vasul de veceu si, in principal, viata.

Fraierii ajung in rai, iar ai mai destepti care se lupta cu un sistem intentionat defectuos si complet ignorant fatza de abordarea unor metode cat mai simple de functionare, sunt trimisi direct la dracu.

E adevarat ca filmele cu vampiri sunt o prostie. Asa cum este adevarat ca fenomenul Emo este ceva exagerat. Dar cand le combini pe cele doua ca sa faci un film pentru adolescenti si cu adolescenti, este o decizie cat se poate de buna. Ce poate fi mai emo decat un vampir care sufera? Ce poate fi mai adolescentin decat a tanji dupa un vampir frumos si cu suflet?

Primul Twilight este mai slabutz, este introducerea in poveste, cum s-au cunoscut protagonistii si dezvaluirea secretelor dintre ei. Actrita principala este aleasa foarte bine, la fel si vampirul ei drag. Filmul este facut foarte bine, e plin de atmosfera si nu e deloc plictisitor. Bineinteles ca unui om de 30 de ani i se pare mult prea melodramatic, prea romantic, cumva, dar filmul nu este pentru cei de 30 de ani.

Al doilea Twilight care se numeste New Moon introduce in poveste un nou soi de ciudati si anume, cine altii decat varcolacii. Baiatul cuminte din primul Twilight care este un indian, devine lupul cel rau, dar in prezenta Bellei, el este un indragostit. Bella, parasita temporar de catre iubitul vampir, Edward, cauta consolare in cel mai bun prieten al ei, varcolacul Jacob.

Deasemenea, o noua familie de vampiri este dezvaluita, Volturi fiind mai puternici, mai influenti si mai ales, fatza de Cullens, nemilosi. Iubirea dintre Bella si Edward este acea iubire perfecta in care, din pacate, cu trecerea anilor, incepem sa nu mai credem, dar, asa cum ziceam, nu are rost sa sarim la beregatele pushtanilor, sa le sugem sangele, pentru ca ei cred in “povesti”. Povestile pe care noi le trecem in nefiinta sunt acelea care ne-au facut fericiti. Asa cum si Mos Craciun la un moment dat, a existat si ne-a adus cadouri, nu discuta cu noi in prealabil cam ce buget avem disponibil pentru cadoul de Craciun.

So, dragii mei, eu sunt o romantica, in esenta, asa ca cum pula mea sa nu-mi placa Twilight. Este un film bun, cu actori alesi cu grija si cu dinamism si cadre frumoase. Si mai ales urmareste o poveste de nota zece, pe cea a iubirii eterne. Pe care, probabil ca trebuie sa fii vampir ca s-o traiesti.

Asa de mult imi place cand paleste iarna, ca de exemplu, acum daca ar mai ninje, ar face-o fara coaie. Balta in care traim, se poate doar adanci, pentru ca gerul a fugit inapoi la mama lui, Rusia, pe numele ei.

Poa sa vina primavara, cu alaiul ei de flori, insa mai avem putina rabdare. Inca vinul fiert este la moda si la suprapret prin barurile care denumesc posirca pe care o comercializeaza “vinul casei”.  Berzele cred ca stau deja cu bagajul facut, pregatite de invazie. Asfaltul e tot acolo, undeva dedesubtul mizeriei, mucegaind frumos si insalubru. Fularurile care ne-au sugrumat cateva luni, se destrama iar frumoasele gaturi de gazele se afiseaza albe si moi de sub inca groase paltoanele care intaresc gravitatia. Gagicile care au sfidat iarna, aratandu-ne de sub deja depasitii blugi cu talie joasa, linia neclintita a cururilor, se pregatesc sa mai dea ceva jos de pe ele, ca sa fie mereu cu un pas inaintea proastelor care au o mica idee despre cum e mai bine : sa racesti la pizda sau sa ti-o tii intacta si apta de facut copii frumosi si sanatosi.

Din punct de vedere al distractiei, nu va mai fii atat de mare, pentru ca in lipsa ghetzusului, nici o pizti nu va mai aluneca in pozitia de capra exact la gura de metrou, in momentul in care urca toti 400 000 de programatori, scapati de la serviciu din Pipera.

Ierburile noi stau la panda, asteptand prilejul sa-si scoata mugurii din pamant, insa in mod cert, vremea va mai glumi putin afisand inca vreo cateva haioase si de bon ton coduri galbene, sau rosii sau, de ce nu, verzi-in-ape.

Primavara la oras poarta insa si miasme trezite parca din morti, Bucurestiul cand se dezgheata miroase ca mumia lui Keops, proaspat descoperita de arheologi, gunoaiele isi improasca mirosurile, combinandu-le cu prevestirea proaspetei naturi noi si roditoare, astfel incat daca Bucurestiul ar fi un barbat, el sigur s-ar incadra in categoria ” nespalat, insa dat din abundenta cu Mennen, ca sa miroasa nedumeritor si sovaielnic, a curat – murdar. Bucurestiul este un fel de cacat dat cu Bvlgari. Oricum, in ziua de azi, cacatii care folosesc Bvulgari sunt la ordinea zilei.

Asadar, vine primavara, pregatiti-va sa va indragostiti, sa va parasiti prietenul care v-a ajutat sa va achitati gazul si v-a dus la Poiana Brasov de Revelion si luati-va un armasar mai tanar, mai verde, ca vorba Alexandrei : “la tatii ni greu”.

asa se zice.

ca dupa ce mori, te duci in a better place.

eu n-am crezut asta niciodata neaparat, dar acum, cand un prieten de-al meu a murit, vreau sa cred ca e intr-un loc mai bun.

Poate ca singurul lucru care conteaza este sa isi aduca aminte de tine lumea cu drag, de asta conteaza atat de mult sa fim niste oameni frumosi. Iar acest prieten, Lazar Ilias, pe numele lui, a avut cel mai fain bar in care am fost vreodata. Acolo chiar se simtea lumea ca acasa, preturile erau decente iar muzica buna nu lipsea niciodata. Barul se numea The Bluzz, dar noi cu totii il numeam La Iliasi.

Am inteles ca barul ramane deschis, va invit sa treceti pe-acolo, cand vreti sa aveti o seara frumoasa, locatia lui este pe General Ipatescu colt cu Olari, mai precis pe stanga din rondul Izvorul Rece.

Pai cine sa scoata un nou film rasunator? ” Ze Germans?” . Guy Ritchie, frate. Am vazut Sherlock Holmes aseara si a fost nemaipomenit. Robert Downey Junior face duet cu Jude Law, unu e Sherlock, celalalt e doctorul Watson. Filmul are atmosfera aceea veche de pe vremea povestii detectivului, cadrele sunt tipice Guy Ritchie cu dinamica pe care el o stapaneste atat de bine. Nu te lasa un minut sa respiri, e plin de actiune si suspans, filmul se cere vazut cam de doua ori, ca sa te prinzi de totul (sau sunt eu mai grea de cap).

Povestea din acest Sherlock Holmes trebuia sa fie una mai speciala, ceea ce s-a si dovedit. Un anume lord Blackwood se joaca cu magia neagra, iar indivizii nostrii preferati nu reusesc sa inteleaga cum si in ce fel isi desfasoara nenea cel rau puterile. Doctorul Watson vrea cu tot dinadinasul sa se-nsoare, insa Sherlock face orice numai sa nu-si piarda companionul. Umorul nu putea sa lipseasca, iar acesti doi actori joaca fenomenal. Jude Law este unul dintre putinii oameni caruia ii sta bine chiar si cu mustata.

Femela filmului e la fel de agila precum sunt si cei doi eroi.

Filmul zice clar ca urmeaza o continuare. Da, stiti cum e, prost sa fii sa faci numai un singur Sherlock Holmes, cand ai un subiect atat de popular si de iubit de cinefili. Asa ca haide, nea Ritchie, da mai repede din manivela aia, sa vedem cine dracului e Moriarty ala cu care ne-ai lasat nedumeriti.

Apropo, ce dracu a fost in capu lu Guy Ritchie cand a facut odiosenia aia de film cu Madonna? Doamne, cred ca ala e cel mai prost film din toate timpurile. Dar incet incet se spala el pe maini, ca compenseaza cu filme delicioase.

Dar neaparat dup-amiaza, sau dimineata fix la ora zece. Filmul este o comedie aproape clasica, black english humour, si se numeste Death at a funeral. Actorii complet necunoscuti, mai putin unul dintre ei care a jucat si in Trainspotting, il stiti, ala cel mai urat dintre ei, nu Ewan MacGregor, mancalar mama de baiet frumos, mm.

Comedia este un pic previzibila, dar fun-ul vine din faptul ca nimeni nu rade la glume, bineinteles, iar povestea in sine are puncte bune. Ma asteptam totusi sa rad mai mult, vedeam chair ca se putea daca s-ar fi insistat mai mult pe scenariu si pe jocul actoricesc, insa e un film bun, aproape la fel de bun ca ultima comedie franceza vazuta, care sa mor eu daca mai stiu cum se numeste, dar poate va spune ceva faptul ca este despre o tipa vaduva careia i-a lasat barbatu afacerea familiei pe mana, si anume o firma de facut pornache si despre care ea nu avea nici cel mai mic habar. Cre ca p-ala l-am vazut de vreo 3 ori, e superamuzant si bine facut.

Asa, si nu in ultimul rand am mai vazut Pandorum, un thriller SF care incepe cam prost si clisheic, dar se termina mai bine decat ma asteptam. Singurul lucru care m-a suparat la el este ca “monstrii” sunt exact aceasi cu care m-am obisnuit de vreo cateva filme incoace si ma enervam tare ca la vederea lor, inspaimantatoare, de altfel, nu aveam nici cel mai mic thrill, din contra, imi venea sa le spun: heeeei, salut ma Costele, din nou p-aci?

Un mic detaliu foarte important: Pandorum este cu Denis Quaid, actor de nota zece.

Am zis ca va recomand un film si m-am intins la 3 filme. Eh, asa sunt femeele, le dai voe sa vorbeste si ele nu mai termina. Insa, nu uitati, asa cum bine spune Alexandra,  “la tatii ni greu”..

Zic si eu: ia sa vad ultimul Jim Jarmush. Prietenii-mi spuneau nu si nu, ca e boring, ca e Goring, ca e nustiucum. Eu zic: ba, oricum ar fi, e Jarmush si vorba ceea “once a Jarmush, always a Jarmush” asadar mi-am luat semintele negre marca Djili, cu sare si m-am asezat comod la ecranul computerului. Filmul incepe bine, cadre gen fotografii, povestea n-am inteles-o nici la sfarsit, dar negrul francez din Gost Dog era eroul principal, bantuit de o femeie in curu gol, cu ochelari. Modelul merge ca o banda stricata in sensul de chibrit rosu versus chibrit verde, intotdeauna asezonat cu doua cesti de espresso si o dara de zahar abia soptita. Cadrele sunt dementiale, Spania a demonstrat inca odata ca este cea mai frumoasa tara latina. Eroul nostru face thai – chi, Tilda Swatson este prezenta, dar foarte greu de recunoscut de sub umbrela transparenta si parul alb, Bill Murray nu putea sa nu existe intr-o ecuatie aproape de lema, iar Ian MacKeller apare ca un abur si dispare ca un fum.

Vorba obsedanta a filmului : No hables espaniol, right?

A! Filmul se numeste The Limits of Control, iar faptul ca n-am inteles nimic din el nu are nici o relevanta. Uneori cu cat simti mai mult, cu atat are mai putin rost sa intelegi.

Hai, noroc, Jim! Sa spargem cestile de cafea inca o data pentru undergroundistul de exceptie al mamei America.